Batalionul 10 vânători de munte: „Pe acel ger (de până la -40 °C – n.), vânt și ceaţă am mărșăluit toată noaptea 50 km, fără popas și fără să întâlnim vreun sat în drum”.
Divizia 2 munte: „La trecerea peste Kuban (la Nevinominsk – n.) ne-a prins un crivăț așa de puternic, încât răsturna căruțele și camioanele neîncărcate bine și neasigurate. Oamenii mai slabi erau și ei dați jos de vânt și unii dintre ei nu se mai puteau ridica”.
Iosif Vădan: ,,Era o iarnă cumplită în luna decembrie 1942 și ianuarie 1943 (la Stalingrad – n.). Unii ostași au murit din cauza frigului și a lipsei de îmbrăcăminte și hrană”.
13 ianuarie 1943. Retragerea Diviziei 2 munte (în cadrul Grupului general «Auleb»), din zona Alagir, Ordjonikidze, pe itinerariul Digora – valea Baksan – Nevinominsk, se face în condiții extraordinar de grele datorită repetatelor atacuri ale inamicului, cât și a terenului muntos, drumurilor înzăpezite și gerului năprasnic, de până la – 40 °C, unii conductori de atelaje murind înghețați, împreună cu caii lor. Terenul a avantajat, totuşi, pe apărători, limitând posibilitățile de manevră ale inamicului, extraordonat de grele.
„Pe acel ger, vânt și ceaţă – se consemna jurnalul de operaţii al Batalionului 10 vânători de munte – am mărșăluit toată noaptea 50 km, fără popas și fără să întâlnim vreun sat în drum. Dimineaţa se face un mic popas în jurul unei clăi de fân, în mijlocul câmpului creia i se dă foc și ostașii își dezgheaţă picioarele și conservele ca să îmbuce ceva. Pâinea este îngheţată ca piatra. Terenul este lipsit completamente de puncte de reper. Zăpada acoperă tot ca o mare albă. Nu se cumosc nici drumurile. O coloană trasată de coloană peste câteva minute este nivelată de groaznicul viscol ce a pornit. Nu se vede nimic în zare. Nori de zăpadă prin aer. Vântul este așa de puternic încât răstoarnă omul și calul. Trebuie să faci eforturi ca să te poţi menţine pe picioare. Faţa trebuie neapărat acoperită. Ochii se pot deschide din când în când. Nu există haină care să oprească pătrunderea vântului până la piele. Adesea vântul te înneacă. Nimeni nu vorbește. Coloană complet mută. Ne înţelegem prin semne”.
18 ianuarie 1943. La trecerea Diviziei 2 munte pe podul de peste Kuban, pregătit pentru minare, este mare aglomerare de trupe germane și române: ,,Printre scânduri sunt goluri mari. Caii trebuie trecuţi cu grijă deosebită. Curentul este așa de puternic încât trebuie să-ţi încordezi toate forţele ca să nu fii azvârlit în apă”.
„La trecerea peste Kuban (la Nevinominsk – n.) – își amintea peste ani și fostul locotenent Ion Cojocaru, comandant de baterie în Divizionul 5 tunuri munte -, ne-a prins un crivăț așa de puternic, încât răsturna căruțele și camioanele neîncărcate bine și neasigurate. Oamenii mai slabi erau și ei dați jos de vânt și unii dintre ei nu se mai puteau ridica. Una din trecerile peste Kuban se făcea pe un pod de cale ferată, fără balustrade și cu șinele luate. Mulți oameni, luați de câte un vârtej al crivățului, erau aruncați în apă, unde-și găseau mormântul. O altă trecere era la Cerkesk. Viscolul reducea vizibilitatea la zero, iar în oraș au pătruns odată cu românii și rușii; când s-a mai luminat puțin a început măcelul… Ne retrăgeam cu greu; crivățul a încetat după vreo săptămână, dar frigul a rămas. Eram încercuiți mereu și cu mare greutate germanii ne despresurau; muniția, alimentele și furajele veneau anevoie și puține. Răbdam de foame și de frig și făceam economie de proiectile; vânătorii de munte se împuținau mereu… După frig și zăpezi au început ploile și noroaiele. Obuzierele se înfundau în noroi până la butucul roților, caii până în genunchi și oamenii până la glezne; mersul devenea un chin. Oamenii împingeau obuzierele să ajute caii slăbiți, iar de multe ori o ploaie subțire și rece străbătea totul. Descrierea chinurilor noastre era demnă de pana unui Dante”.
„La Cerkesk, pe râul Kuban -consemna şi Ion Mirescu -, am văzut imagini terifiante ale unor ostași conductori de autovehicule și atelaje de artilerie degerați, care muriseră înghețați împreună cu caii lor. Aici s-au produs multe pierderi în armament, muniție și alte materiale”.
„Generalul iarnă” – își amintea viitorul general de brigadă (r.) Nicolae Micu, pe front sublocotenent medic în Batalionul 7 vânători de munte – ne-a pus problemele cele mai grele, mai grele decât hărțuirile armatei sovietice. Au început să apară degerăturile, care au necesitat amputări de degete, mai ales la picioare. Medicamentele, alifiile cu camfor pentru preîntâmpinarea degerăturilor erau insuficiente și se primeau în mod neregulat. Deși primisem ceva echipament de iarnă (fulare, mănuși, ciorapi, basc-montagne), acestea nu satisfăceau nici pe departe nevoile. Condițiile extrem de grele, în retragere, pentru igiena corporală, au făcut să apară păduchii de corp care infestau echipamentele ostașilor; din fericire ei n-au fost purtătorii agentului patogen al tifosului exantematic care în primul război mondial făcuse mari ravagii în rândul trupelor luptătoare. A apărut și râia”.
16 ianuarie 1943. La Stalingrad trupele germane abandonează aerodromul Pitomnik, luând trupelor din încercuire orice posibilitate de evacuare a răniților. Din acel moment aprovizionările s-au putut face doar prin lansări cu parașuta. ,,Condițiile de trai -precizează jurnalul de operații al Diviziei 20 infanterie – devin din ce în ce mai grele. Inamicul, gerul și lipsa fac ravagii în rândul oamenilor ale căror eforturi devin titanice. Cercul se strânge neîncetat până ajunge sub zidurile Stalingradului”.
„Era o iarnă cumplită în luna decembrie 1942 și ianuarie 1943 – rememora peste ani fostul sergent Iosif Vădan din Regimentul 40 artilerie. Unii ostași au murit din cauza frigului și a lipsei de îmbrăcăminte și hrană. Aprovizionările nu se puteau face decât pe calea aerului. În această situație nu mi-e rușine să spun că am mâncat carne de cal, de la caii și ei înghețați de ger. Pentru a mă salva de la moarte am dezbrăcat un soldat rus mort căruia i-am luat pufoaica, pantalonii vătuiți și un cojocel. În fiecare noapte inamicul ataca pentru a ne captura. Orașul Stalingrad era numai ruine. Sufla un crivăț cu zăpadă asemenea unui uragan. Ostașii germani și români așteptau resemnați sfârșitul care a venit în ziua de 2 februarie 1943. Mă aflam, cu alți camarazi, într-o clădire fără uși și fără ferestre. O grupă de pușcași-mitraliori sovietici, apărută pe neașteptate, ne-a somat să ne predăm. Altă soluție nu aveam decât doar moartea”.
„Nopţile şi zilele din Stepa Kalmukă, de pe Don şi Volga din iarna cea mai grea 1942 – 1943 ce a fost străbătută de un ger cumplit de crăpau pietrele a găsit armata română pe pământurile îndepărtate din Stepa Kalmukă, la Cotul Donului, în zona Caucaz-Volga până în Munţii Urali, sub cerul liber, cu bocancii rupţi în talpă, cu hainele zdrenţuite şi înfometaţi”.
„În asemenea condiţii a trebuit să reziste atacurilor repetate ale armatei sovietice care reuşiseră să rupă frontul românesc de apărare în mai multe puncte”.
„Militari români aveau degetele de la mâini şi de la picioare îngheţate, obrajii şi urechile erau înnegrite şi crăpate de ger, iar cei care mureau (cu sutele şi miile) rămâneau pe zăpadă pentru că nu se putea săpa pământul pentru a se face gropi”.
„Situaţia deosebit de critică în care s-au găsit ostaşii români, a culminat, atunci când ruşii ne-au atacat pentru a treia oară în decurs de o săptămână, din mai multe direcţii. Muniţia era pe terminate. Câteva grenade şi ultimele cartuşe au fost împrăştiate de comandanţi”.
„Era vineri 6 ianuarie 1943 ziua Bobotezei (Botezul Domnului) când pe la ora 10 ruşii au apărut la orizont, au înaintat şi s-au apropiat de noi, au deschis focul, fără ca noi să mai putem să ripostăm. Totuşi am rezistat atacului până la orele 13 când am terminat muniţiile. După ce ruşii au constatat că nu mai avem cu ce ne apăra, s-a apropiat de noi un translator însoţit de un grup de puşcaşi înarmaţi, ne-au somat să ne predăm, şi ne-a comunicat că din acest moment suntem prizonieri de război”.
În această situaţie deosebit de gravă în care se aflau trupele române încercuite la Cotul Donului, Stalingrad (Volgograd) în regiunea Kotelnikov, când nu se mai putea ţine piept avalanşei de tancuri şi trupe proaspete ale Armatei Roşie, Generalul Petre Dumitrescu comandantul Armatei 3 Române, sub presiunea evenimentelor a rostit cuvintele: „Am pierdut războiul. Numai Dumnezeu ne mai scapă de aici”.
Prăbuşirea frontului din întreg spaţiul dintre Don, Volga şi Caucaz a determinat pe comandanţii Armatei 3 şi 4 Române, să dea ordin de încetarea ofensivei pentru că nu se mai putea continua lupta în asemenea condiţii dramatice în care se afla armata română.
Generalii, ofiţerii şi toţi comandanţii de unităţi aflaţi în încercuire alături de soldaţii români a comunicat ostaşilor că rezistenţa a încetat. Soldaţi români! În momentul de faţă ne-am predat trupelor sovietice. Fiecare pe cont propriu poate decide”. Timp de doi ani soldatul român a luptat în cele mai grele condiţii. „Era dârz, neînduplecat şi avea nevoie de puţine lucruri ca să poată supravieţui, decât neamţul care era îmbrăcat mai bine, hrănit şi mecanizat.
„Soldatul român ducea întotdeauna lipsă de armament şi echipament de luptă modern, în special de arme automate, tancuri puternice, tunuri anti-tanc şi i se încredinţau misiunile dintre cele mai dificile; executarea culoarelor de trecere prin câmpurile minate, executarea de incursiuni de cercetare şi recunoaştere în dispozitivul inamicului, sau ocuparea de noi poziţii în avanposturi în ‘câmpul morţii’ de unde cu greu mai puteai scăpa cu viaţă”.
Infanteria română, unităţile de luptă specializate şi-au făcut cu prisosinţă datoria de ostaş şi a stat neclintită în dispozitivul de apărare ce închidea toată zona din „marea încercuire” dar frontul subţire fără o dotare corespunzătoare a armatei române a fost uşor de străbătut de carele de luptă foarte puternice ale ruşilor împotriva lor neavând mijloace necesare de apărare.
Înfrângerile suferite de armatele române şi germane în Stepa dintre Don – Stalingrad, în Regiunea Marozovskaia a însemnat de fapt, o cotitură radicală, o neaşteptată întoarcere de 180 de grade în mersul războiului de pe întreg Frontul de Est. Cauzele care au dus la prăbuşirea frontului şi obţinerea victoriilor uriaşe ale armatelor ruseşti la Cotul Donului şi în Stepa Kalmukă s-au datorat conducerii superioare a armatei germane care a greşit tehnic şi tactic în coordonarea forţelor terestre aflate în ofensivă fără un sprijin logistic corespunzător. Înaltul comandament german n-a cooperat bine cu armatele române în situaţii critice, dar cel mai grav a fost când n-a luat în seamă informaţiile deţinute de serviciile secrete ale Armatei a IV a Română care prin secţia topografică a descoperit, de pe fotografiile aeriene, că ruşii pregăteau „marea încercuire”. Dacă comandamentul Armatei 11 germane lua în calcul descoperirea făcută de colonelul Roland Stoica, şeful secţiei geografice române, se putea evita marele dezastru pe care l-a suferit armata română la Cotul Donului şi Zona Caucaz şi „marea încercuire” nu mai avea loc, se putea evita. O altă cauză a prăbuşirii frontului de est s-a datorat faptului că ostaşii români au luptat în cele mai grele bătălii, în condiţii deosebit de vitrege, pe un ger năprasnic, la temperaturi foarte scăzute la minus 40-50 C, viscol, teren înzăpezit şi frământat, îmbrăcat în ţinută de vară şi hrănit prost. Armamentul din dotare n-a fost proiectat să funcţioneze la asemenea temperaturi scăzute şi întreţinut cu ulei de vară, s-a blocat, pur şi simplu. Mitralierele, puştile, aruncătoarele, tunurile de calibru mic, artileria, maşinile blindate şi chiar tancurile s-au congelat din cauza uleiului de întreţinere. În schimb armamentul ruşilor proiectat la asemenea temperaturi scăzute şi întreţinute cu uleiuri şi carburanţi de iarnă a funcţionat perfect. La Cotul Donului, în Stepa Kalmukă, şi în întreaga zonă încercuită, ostaşii români au rămas pe poziţie fiind obligaţi cu forţa de către armata rusă să se predea şi apoi luaţi prizonieri de război. Această operaţiune declanşată de trupele sovietice începută în noaptea de 19 noiembrie 1942 avea să se încheie la data de 24 februarie 1943. Armata Roşie se comporta foarte dur cu soldaţii români aflaţi în încercuire, „ne soma de la distanţă să ne predăm şi să punem mâinile după ceafă, apoi se apropia de noi, ne dezarma, ne controla să nu avem asupra noastră nici un fel de armă şi ne încolona câte 200 de soldaţi cu direcţia – lagărele sovietice de prizonieri”. „Am mers cale multă pe jos. În coloană ne găseam ostaşi din toate unităţile, flămânzi, însetaţi plini de mizerie şi păduchi. Dacă ieşeai din rând, te lichida pe loc fără somaţie. Ne-au dus la o gară unde vagoanele erau pregătite dinainte. La urcare în vagoane eram număraţi şi ne împingeau înăuntru unde eram îngrămădiţi ca chibriturile în cutie. Eşalonul era format dintr-un tren lung de o sută de vagoane la care au ataşat două locomotive. După zile şi nopţi de suferinţă şi chin, de foame sau sete suportate de bieţii prizonieri în acel drum lung unde din fiecare vagon când deschidea uşa într-un câmp pustiu aruncau câte zece sau mai mulţi soldaţi români care n-au mai putut suporta şi au plecat din lumea aceasta zicând cuvântul: ‘Mi-e sete nu mă lăsaţi!’. Cei care am scăpat cu viaţă am ajuns în lagărele de prizonieri, la Frunză sau la Vladimir, la Mihailovo (pe malul Volgăi) Gorki sau Celibinski din munţii Urali la Uman, sau la Ossak – Albula – Urali ca şi altele zeci şi zeci de lagăre înşirate în vastul teritoriu din URSS”. „În lagărele din Rusia am fost cazaţi în nişte barăci acoperite cu pământ până la jumătate (un fel de bordei în pământ) unde erau băgaţi câte 200 de prizonieri în 200 de bordeie. Într-un lagăr se aflau între 35.000 – 40.000 de prizonieri”.
„Lagărele funcţionau în condiţii de totală mizerie, iar chinurile prizonierilor fiind de neînchipuit. Foamea era flagelul dominant, însoţit fiind de totala lipsă de igienă ceea ce genera îmbolnăviri masive, iar frigul şi umezeala produceau decese fără sfârşit”.
„Prizonierii care mureau pe capete ca şi cei care-şi pierdeau cunoştinţa din cauza foamei şi bolilor contactate, erau aruncaţi în gropile comune făcute tot de ei în afara gardului de sârmă ce închidea lagărul”. „Mulţi dintre bolnavii aflaţi în agonie, erau aruncaţi în aceste gropi, după ce erau dezbrăcaţi de haine. Unii dintre ei îşi reveneau şi se târau aşa dezbrăcaţi cum erau, treceau prin sârma ghimpată şi intrau înapoi în lagăr. Te prindea groaza să-i priveşti”.
(«Din amintirile veteranilor de război», sergent major Agafiţei T. Gheorghe, sergent Tărăboanţă T. Toader şi Stan V. Toader fruntaş, supravieţuitori ai lagărelor din fosta Uniune Sovietică).
Mulţi din ostaşii noştri care au ajuns în lagărele morţii nu s-au mai întors acasă la familiile lor niciodată.
(Dumitru Stan, «Război blestemat»)
Citește și:
Tragedia românească de la Cotul Donului
Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad. În lupta de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă s-au prăpădit 150.000 de ostași români. Dar, conform datelor publicate de profesorul Raoul Șorban în cartea sa «Invazie de stafii» (Editura «Meridiane», 2003), acolo s-au pierdut şi 100.000 de români care făceau parte din armata maghiară (Citește mai departe…)
Sursa: anonimus.ro