„Elevul nu e un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, ci un om care-şi exercită puterile proprii ale inteligenţei”
Definirea rolului şcolii, pe care Mihai Eminescu o face într-un studiu intitulat chiar «Educaţie şi învăţământ»: „…şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o gimnastică a întregii individualităţi a omului; elevul nu e un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care geme, ci un om care-şi esercită puterile proprii ale inteligenţei întărindu-şi aparatul intelectual, precum un gimnast îşi împuterniceşte până-n gradul cel mai mare aparatul fizic fie-n vigoare, fie-n îndemânare”.
„Caracterul … unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul. Odată interesul inteligenţei trezit pentru obiecte, odată simţirile şi judecata deprinse la observaţie, elevul ajunge prin proprie gândire la rezultatele care nu stau în carte”.
„Dacă frecvenţa este mică, cauza e a se căuta numai în netrebnicia administraţiei comunale, care priveşte şcoala ca un lucru de prisos, închiriază un local nesuficient, în care pot încăpea abia treizeci de copii, lasă şi acest local descoperit şi în stare proastă, nu cumpără hărţile şi ustensilele necesare şcoalei şi prevede peste tot sume nensemnate în bugetul ei pentru şcoală, încât tot bugetul şcoalei e cât a treia parte din leafa d-lui primar. Voind a cere lămuriri de la d-nul primar în această privinţă, d-nia sa a găsit de cuviinţă de-a se depărta din sat, lăsând pe-un membru al consiliului comunal şi pe-un ajutor de notar în locul său ca să-mi deie lămuririle cuviincioase”, scrie revizorul Eminescu într-un proces-verbal din 24 august 1875.
După inspecţia şcolii din Totoieşti, conchide, găsind doar 15 elevi prezenţi din cei 40 înscrişi: „Răspunsurile mi s-au părut mecanice, încât ar fi de dorit ca învăţământul să aibe mai multă viaţă. Cu deosebire însă, trebuie ca copiii să nu înveţe nimic pe de rost ce n-au priceput pe deplin. Deprinderile gramaticale îndelungate trebuie să precedeze orice definiţie scrisă. Când cetesc copiii ceva, trebuie să se facă luători de seamă la înţelesul celor ce au cetit şi să povestească cu cuvintele lor cuprinsul bucăţilor de lectură”.
La polul opus se află situaţia de la şcoala din comuna Gropniţa, unde, deşi se aflau doar 12 elevi prezenţi, „cetirea e curgătoare şi logică, adică se cunoaşte că copiii pricep bine ceea ce cetesc. Problemele aritmetice au fost rezolvate cu multă claritate. Cunoştinţele istorice ale copiilor sunt esacte şi pe deplin pricepute de către dânşii”.
„Lectura trebuie făcută în toate clasele pe cărţi regulate de citire, iar nu pe manuale de geografie, catehii sau altele. Făcându-se lectura pe asemenea manuale, în genere scrise de autori proşti, c-o ortografie rea şi c-o limbă imposibilă, se-ntâmplă ca copiii, în clasa a treia să citească mai rău decât în întâia, în care au metoda nouă cu limba limpede şi înţeleasă”.
Într-un proces-verbal al unei inspecţii făcute în satul Stânca: „Instrucţia am găsit-o slabă. Citirea chiar merge rău în toate clasele. De aceea domnul învăţător nu va mai înainta în clasa a II-a pe nici un elev, care nu va şti a citi perfect, căci aceasta este menirea clasei întâi”.
Îi dispreţuia foarte mult pe aceia care se comportau „ca nişte somnoroşi fără vocaţiune, care se pun pe carte până ce pot trece vrun concurs, şi după aceea leagă cartea de gard, nu mai citesc absolut nimic şi dictează numai an cu an acelaşi caiet vechi şi unsuros, unor urechi nouă”.
„Orice canalie care a deprins trei buchii franţuzeşti la Paris, aspiră de-a se face aici în ţară cel puţin ministru”.
„O carte de citire nu e numai o enciclopedie naţională; ci, dacă e bună şi cu îngrijire lucrată, precum au început a se lucra, ea revarsă în mii de capete aceleaşi cunoştinţe, fără de nici o silă, căci nu se-nvaţă pe de rost; ea inspiră la zeci de mii de cetăţeni viitori aceeaşi iubire pentru trecutul şi brazda pământului lor; ea preface, după o justă observaţie, o masă de indivizi, ce se-ntâmplă a locui pe aceeaşi bucată de pământ, într-un popor ce menţine o ţară”.
La 1 iulie 1875, ministrul Titu Maiorescu îl numeşte pe Mihai Eminescu, rămas fără slujbă, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Înţelegându-şi datoria, începe imediat să viziteze şcolile, se plânge de starea proastă a lor și întocmeşte rapoarte. Drumurile îi dezvăluie, printre altele, mizeria rurală şi înapoierea sătenilor. Este de-a dreptul îngrijorat de greutăţile „pe care le poartă poporul nostru rural”. Din rapoartele întocmite, din procesele-verbale, din desele inspecţii făcute reise că, în unele luni, a inspectat peste 20 de şcoli.
Este preocupat şi de calitatea manualelor şcolare, urmăreşte introducerea cărţilor lui Ion Creangă, a întocmit el însuşi o carte de lectură, al cărei manuscris s-a pierdut, prin plecarea după numai 340 de zile din această funcţie.
În acest timp relativ scurt, de nici un an, revizorul Eminescu a întocmit şi a trimis ministerului, administraţiilor locale, primarilor, după cum afirmă profesorul Ioan Derşidan într-un studiu amplu, publicat în 1992, peste 400 de documente: rapoarte, adrese, ordine către învăţători.
Ca-n toate întreprinderile sale, dă dovadă de un devotament unic şi idealitate şi-n calitatea de revizor şcolar, încât Şerban Cioculescu nota undeva că avem de-a face cu „rară conştiinţă profesională”, că a jertfit timp şi multă energie.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga nota că Mihai Eminescu a fost un model al implicării, că a dovedit o uimitoare maturitate în înţelegerea intereselor româneşti, în rolul culturii şi al învăţământului în progresul naţiunii.
La 19 iulie 1875, trimite la minister un „tablou de organizare a şcoalelor pentru judeţul Iaşi”. Este o preocupare pentru îmbunătăţirea reţelei şcolare şi pentru a avea o imagine clară cu privire la învăţământul primar.
În acelaşi scop, de a întocmi un „tablou” privind reorganizarea reţelei şcolare din judeţul Vaslui, Mihai Eminescu inspectează, în perioada 10-28 august 1875, aproape tot judeţul, 19 comune şi 55 de „cotune”, aflând „alte piedice ce se pun învăţământului”. Acest tablou consideră că este necesar, întrucât cel întocmit de prefect „îndeplineşte numai formal intenţiile ordinului ministerial”. În urma acestei prelungite inspecţii în judeţul Vaslui, revizorul notează o mulţime de aspecte negative: frecvenţă slabă în şcoli, sărăcia „muncitorului agricol”, copleşit de greutăţi publice, mortalitatea infantilă adesea îngrijorătoare, slujbaşi mulţi şi fără rost la primării, şcoli nereparate, salarii neplătite de trei luni.
„Omul deplin al culturii române”, cum l-a numit Constantin Noica, i-a fascinat pe cei care s-au aplecat asupra implicării sale în varii domenii. Astfel, Emil Cioran nota în 1937 aceste fraze memorabile: „Tot ce s-a creat până acuma în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu totul e aproximativ în cultura românească. Niciunul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat cu toţii o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care însuşi Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet. Eminescu trebuie considerat un simbol naţional”.
Sursa: anonimus.ro