„În război așa e: scapă cine poate. Nu mă plâng. Pentru că am ajuns departe, foarte departe, deși am pornit de la fundul sacului. În viață trebuie mereu să treci peste nenorociri și să ridici capul sus și să răzbești. Eu am răzbit!” – Gheorghe Dinică
Gheorghe Dinică, un nume ce răsună cu putere în inima și sufletul culturii românești, a venit pe lume la București, la 25 decembrie 1933, în zorii zilei de Crăciun. Însă, dintr-o convenție administrativă a părinților săi, Petre, funcționar la poștă, și Jana, casnică, nașterea sa a fost oficial înregistrată pe 1 ianuarie 1934, dualitate care a dat naștere unei personalități complexe, la fel cum viața sa artistică va combina cu măiestrie tradiția românească cu influențe internaționale.
Gheorghe Dinică a crescut în mahalaua Giulești, un cartier popular din București, unde atmosfera vibrantă și plină de viață a orașului s-a imortalizat în amintirile sale. În ianuarie 1944, pe când avea doar 10 ani, a fost salvat ca prin minune de bombardamente, însă mulți dintre prietenii săi de joacă au fost uciși, iar trauma războiului și moartea „trăită pe viu” aveau să i se întipărească profund pentru tot restul vieții. În copilărie și adolescență, a frecventat spectacolele Teatrului de revistă, unde comedianți ca Titi Mihăilescu și Puiu Călinescu l-au fascinat, întâlniri cu arta care l-au inspirat să viseze la o carieră în actorie. Pe lângă teatrul românesc, Gheorghe Dinică a descoperit și magia cinematografiei, sălile de cinema de pe Giulești și Calea Griviței captivându-l cu producții americane și filme iconice care l-au influențat profund. Admirând filmele în care jucau Stan Laurel și Oliver Hardy, Charlie Chaplin, dar și actori de renume precum John Wayne, James Stewart, Humphrey Bogart și Cary Grant, Gheorghe Dinică a început să înțeleagă diversitatea și puterea expresivă a actoriei, iar dorința sa de a deveni actor s-a transformat într-o pasiune arzătoare, care avea să-l călăuzească pe drumul artistic.
A intrat în trupele de teatru de amatori ale unor întreprinderi, prima sa apariție pe scenă fiind în rolul locotenentului Stămătescu, în piesa «Titanic Vals», de Tudor Mușatescu, jucată de o trupă de amatori de la Poștă, instituție în care se angajase, ca vânzător de presă, pentru a se putea întreține. S-a înscris, apoi, în cercul teatral al Casei de Cultură a Sindicatelor București, iar în 1955, a fost distribuit în «Jocul de-a vacanța», de Mihail Sebastian, în rolul lui Bogoiu, unde a fost remarcat de actrița Dina Cocea, care se afla în public și care l-a invitat la cursurile ei de pregătire. Au urmat două încercări de admitere la Teatru, ambele nereușite.
După a treia încercare, a început să studieze la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, pe care l-a absolvit în anul 1961, în „promoția de aur” a teatrului românesc alături de George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauțchi, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Draga Olteanu-Matei, moment de la care cariera sa a prins avânt rapid.
După absolvirea Facultății de Teatru, a jucat, pentru o scurtă perioadă, la Teatrul pentru Tineret și Copii, iar mai târziu, în perioada 1961-1967 a jucat pe scena Teatrului de Comedie din București, unde a debutat în «Inspectorul de poliție» de John Boynton Priestley, regia Dina Cocea. În 1963 a debutat în film, cu un rol în filmul «Străinul», o adaptare cinematografică a romanului omonim, scris de Titus Popovici.
Între anii 1968-1969 a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra din București, iar din 1972 s-a aflat pe scena Teatrului Național I. L. Caragiale din București, unde va juca până în ultima clipă a vieții.
De-a lungul anilor, Gheorghe Dinică a devenit un maestru al interpretării, cu o paletă variată de roluri ce cuprindeau atât personaje dramatice, cât și comice, dar a fost, de asemenea, un actor de film de succes, participând la producții care au marcat istoria cinematografiei românești, precum «Moara cu Noroc» și «Ștefan cel Mare – Vaslui 1475».
Gheorghe Dinică s-a dovedit a fi nu doar un talent individual, ci și un veritabil mentor pentru tinerii actori care își începeau cariera, iar prin dedicarea și profesionalismul său, a contribuit decisiv la promovarea și popularizarea teatrului românesc. Activitatea sa a continuat și în perioada postdecembristă, când a avut un impact remarcabil în renașterea culturii române, jucând în spectacole de succes, adaptări contemporane și producții care au reflectat noile realități sociale ale României.
În 2002, Gheorghe Dinică a scos împreună cu regretatul Ștefan Iordache un album intitulat «Cântece de petrecere», apoi și alături de Nelu Ploieșteanu a produs alte CD-uri – «Cântece de petrecere 2» (2003), «Romanțe» (2004) și «Parol că te iubesc» (2006).
O caracteristică definitorie a carierei lui Gheorghe Dinică a fost capacitatea sa de a menține legătura cu publicul. Cu farmecul său natural și carisma deosebită, a reușit să creeze legături profunde cu spectatorii, lăsându-le amintiri de neuitat, demonstrând că, dincolo de talent, un actor trebuie să aibă empatie și capacitatea de a conecta emoțiile personajului său cu publicul.
Gheorghe Dinică a murit pe 10 noiembrie 2009, lăsând în urma sa un patrimoniu cultural inestimabil.
De-a lungul carierei sale, marele actor a primit numeroase premii și distincții, recunoscându-se astfel contribuțiile sale excepționale pentru teatrul și cinematografia românească, iar printre cele mai notabile se numără premiile UNITER pentru «Cel mai bun actor», care i-au fost acordate pentru interpretările sale remarcabile în diverse spectacole. De asemenea, Gheorghe Dinică a fost invitat să participe la festivaluri internaționale de film, unde a fost apreciat pentru talentul său și pentru abilitatea de a înfățișa personaje complexe și diversificate.
Măiestria sa artistică a fost recunoscută nu doar de critici, ci și de public. De-a lungul anilor, a reușit să devină un nume de referință în cultura română, iar prin intermediul filmelor sale și al rolurilor din teatru, a reușit să influențeze o întreagă generație de actori.
Simbol al autenticității românești, cu un stil și o expresie unică ce s-au transformat în repere pentru tinerii creatori, influența lui Gheorghe Dinică se extinde dincolo de scenele de teatru și ecranele de cinema. Filmele și piesele în care a jucat rămân parte din repertoriul cultural național și sunt deseori reluate în diverse forme, inspirând proiecte contemporane, reinterpretări și omagii, în timp ce multe dintre replicile sale memorabile au intrat în folclorul urban românesc, fiind citate în diverse contexte, reușind astfel să transforme arta sa în parte integrantă a identității culturale românești.
Decesul lui Gheorghe Dinică a lăsat un gol profund în lumea teatrului și a filmului românesc. La înmormântarea sa, numeroase personalități din cultura română, colegi de breaslă și admiratori s-au strâns pentru a-și aduce omagiu, acest lucru demonstrând impactul său asupra tuturor celor care l-au cunoscut sau l-au urmărit.
Gheorghe Dinică a fost mai mult decât un simplu actor; el a fost un simbol al artei românești, al pasiunii și dedicării față de teatru și film, aducând la viață personaje memorabile și exprimând prin ele emoții profunde. Viața și cariera sa sunt dovada că arta poate depăși barierele timpului, continuând să influențeze și să inspire chiar și după dispariția artistului. Gheorghe Dinică rămâne veșnic prezent în conștiința publicului român, un adevărat titan al artei scenice.
Gheorghe Dinică ne-a lăsat moștenire o lume mai bogată și mai profundă, o lume în care teatrul și filmul românesc au căpătat valențe noi, devenind repere de necontestat în cultura noastră. În el, România a avut atât un actor, cât și un arhitect al sufletului național, un artist ce ne-a transpus într-o realitate aparte, vibrând de autenticitate și emoție. Maestrul Dinică a avut darul de a transforma fiecare rol într-o mărturie vie, încărcată de forță și înțelepciune, reușind să atingă prin arta sa esența ființei umane, iar prin talentul său incomensurabil, a fost și va rămâne o sursă de inspirație pentru noile generații de actori.
Gheorghe Dinică rămâne în amintirea noastră, în inima și în spiritul fiecărui iubitor de teatru și film din România, căci simplitatea și profunzimea cu care a trăit, alături de acea pasiune nemărginită pentru scenă, ne reamintesc faptul că marile personalități continuă să existe prin arta și amprenta lăsată asupra celor care i-au iubit.
Moștenirea lui Gheorghe Dinică este vie, iar ecourile glasului său unic, încărcat de intensitate și farmec, răsună și astăzi. Maestrul a învățat să privim dincolo de cuvinte, să vedem viața prin prisma sufletului și a emoției, iar pentru toate acestea, pentru talentul său imens și pentru omul care a fost, îi vom fi mereu recunoscători.
Preluare: activenews.ro / Autor: Ciprian Demeter
„Viaţa omului e mai bogată decât pumni şi şuturi în gură”
Marius Tucă: Domnule Dinică, vă tot sun de o vreme şi de fiecare dată sunteţi la stomatolog. V-aţi deschis un cabinet stomatologic?
Gheorghe Dinică: Nu, dar era momentul să mă ocup şi de capitolul ăsta, că am avut semnale puternice. Convins fiind de familie şi gândindu-mă că, dacă nu o fac acum, nu o mai fac deloc, m-am dus. Sper că m-am reparat cât de cât.
– Voiaţi să aveţi un zâmbet fermecător.
– Da, poate mai păcălim comerţul.
– Mă ţin de foate multă vreme să vă întreb de unde aţi căpătat sarcasmul ăsta din voce. De multe ori am impresia că vorbiţi stând cu picioarele pe masă, cum stau americanii.
– Natura a făcut să am vorbirea asta şi aşa m-am apropiat de anumite roluri. Am avut şansa ca, de la începutul carierei, să nu mi se dea roluri pozitive şi am fost luat drept genul care interpretează un personaj negativ. Ei, asemenea personaje sunt cele mai interesante. Sunt roluri colorate, ai posibilităţi. La rolul pozitiv e foarte clar ce ai de făcut. Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentrua că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.
– Aţi avut roluri negative, dar toate pe placul publicului.
– Ce să spun, mi-a plăcut. Eram liber să fac mult mai multe.
Despre debutul în teatru
– Care a fost primul rol pe care l-aţi făcut în teatru?
– Am început la o trupă de amatori şi aveam 17 ani când am jucat «Locotenent Stamatescu». În perioada aceea, anii ’50, exista o mişcare de amatori foarte puternică.
– Unde lucraţi?
– La poştă, la difuzarea presei. Am difuzat şi pe stradă, am avut şi plăcerea asta.
– Aţi vândut ziare pe stradă?
– Mergeam şi le duceam la distribuitori. Nu am avut însă nici o plăcere pentru o meserie anume. Am fost şi pe la o fabrică, unde căram nişte chestii pe-acolo, asta era situaţia, trebuia să trăim cumva. Gheorghe Cozorici, de exemplu, a lucrat la «Vulcan», căra fiare.
– Bun, şi a venit nebunia asta cu teatrul de amatori.
– După război a fost o furtună, o ploaie, o avalanşă de filme americane, cu actorii cei mai mari, care acum sunt clasici. Iar între filme era pauză, uneori intrai dimineaţa la cinema şi ieşeai seara, când te dădea afară ăla cu mătura. Bun, şi în pauze erau trupe de artişti. Iar eu mă duceam ca nebunul, nu ştiu de ce, mă atrăgea. Nici treabă nu aveam, eram cam de capul meu şi mie acolo îmi plăcea. Iar trupele nu se ocupau numai cu săgeţi, aluzii şi aşa mai departe, jucau şi piese de teatru. Existau şi concursuri naţionale, totul era foarte bine organizat. Am profitat şi am încercat şi eu. Am avut suces şi asta mi-a dat curaj.
– Cum aţi făcut saltul din sală, ca spectator care urmărea trupa în pauzele de la filmele americane, până pe scenă?
– Când am intrat la poştă m-am dus să văd şi trupa lor de salariaţi. Mi-a plăcut: se juca «Avarul» – mi-a plăcut şi m-am lipit de ei. Şi de atunci uite că nu mai ies. Asta era în 1955.
– Până atunci v-aţi gândit să faceţi meseria asta?
– Nici nu mă gândeam să urc pe scenă. La teatru, în centrul Bucureştiului, nici nu ajunsesem.
– Aţi copilărit în Giuleşti?
– Până la 15 ani. M-am născut la calea ferată, spre Giuleşti-Sârbi. A fost o copilărie interesantă. Am plecat repede de acolo şi am umblat prin capitală. Lipsa asta de stăpân mi-a dat libertatea de a alege singur ce vreau să fac. Asta a fost. Apoi am luat un premiu la Festivalul Naţional cu «Jocul de-a vacanţa», aveam 20 de ani şi jucam un bătrân. M-a văzut Dina Cocea, care era preşedinta Juriului, şi mi-a spus: «Vino la Institut». M-a tras acolo, a insistat şi bine a făcut. Am terminat Institutul la clasa ei, cu Marin Moraru, tot giuleştean şi el. A fost o atmosferă mai băieţească, fără impresii de mari performanţe. În Institut era însă rigoare, erau mari personalităţi, era ceva care te făcea să îngheţi de emoţie. Îi vedeai pe profesori seara la teatru şi a doua zi la cursuri. Îmi aduc aminte că treceam pe coridor spre clasă şi venea câte unul dintre cei cu catalogul – nu mai ştiam pe unde să intru. Exista mult mai multă consideraţie şi asta nu era rău.
Despre Institutul de Teatru și Film
– De ce credeţi că acum nu mai e la fel?
– Profesorii sunt nişte tineri cărora le place să facă profesorat, dar nu au ce arăta, cum aveau cei de dinainte. E şi alt mod de a privi teatrul. Înainte exista un respect pentru profesori, pentru scenă, era un miraj. Acum lucrurile s-au schimbat din cauza vremurilor şi din cauza unei dorinţe nebune de libertate, despre care eu cred că e prost înţeleasă. Trebuie să fie rigoare în meseria asta. Cum ziceam, majoritatea sunt tineri – nu sunt marii maeştri de dinainte – şi spun: „Hai să fim prieteni şi să ne înţelegem mai bine”, dar asta nu e bine. Nu mai există sfinţenia de atunci.
– Credeţi că ea înseamnă mult pentru teatrul românesc?
– Fantastic. Îmi aduc aminte un exemplu, se întâmplă mult mai târziu, când au venit aici cei de la Royal Shakespeare Company cu «Regele Lear» şi l-am văzut pe Paul Scofield. Am fost cu figuraţia de la ei la «Ambasador». Scofield era la şase mese mai încolo cu fiicele. L-am întrebat pe unul care era în faţa mea: „Unde e Scofield?”, iar el a trecut cu privirea dintr-o parte în alta, unde era Scofield. Nu mi l-a arătat direct, cu degetul, „uite-l pe ăla!”, ci cu privirea. Pentru mine a fost deosebit.
– Nu v-aţi gândit să fiţi profesor?
– Nu, nu-mi place.
– De ce?
– Pentru că nu am răbdare. Deşi Marin Moraru, care e mai agitat ca mine, a fost profesor.
– A fost vreun moment foarte important, care v-a marcat în perioada când aţi fost la Institut?
– Am avut şansa imensă de a juca pe scenă cu toţi foştii profesori. Noi jucăm în aceeaşi tensiune ca la premiră, cu acelaşi respect pentru o mişcare şi pentru o poantă. Şi cred că lumea simte asta.
– Cum reuşiţi?
– Este obligatoriu. Ţine tot de veneraţia pentru munca ta. Când nu o ai, se simte imediat. Dacă te vede lumea că încerci să păcăleşti, te lasă. Meseria e a dracului. Un ton te poate trăda.
– Ce vă transpune în starea de Gheorghe Dinică, de nu puteţi lua o notă falsă şi interpretaţi fără greşeală?
– Asta ţine de o vocaţie, nu se face prin antrenament.
– De ce aveţi răspunsuri care ţin de personalitate şi care nu se pot învăţa?
– Noi suntem materiale umane, care interpretează ceva. Nu se poate confunda viaţa ta cu viaţa personajului. Dacă nu poţi face această separare, n-ai ce căuta în meserie. Foarte mulţi s-au luat după aumite roluri şi au ajuns penibili pe stradă, pentru că rolul i-a copleşit. Dacă nu ai forţă, mai bine te ocupi de altceva. Iar forţa asta vine şi prin antrenament, dar o ai din naştere de cele mai multe ori.
– Să recapitulăm: nu mai există actorii care existau, nu mai există profesorii care existau, nu se mai face teatru cum se făcea, nu mai există cultul pentru teatru. Ce o să se aleagă de teatru?
– Fenomenul teatral este în întreaga lume într-o perioadă de înnoiri, cum le spun ei. Oamenii au alt ritm, alte preocupări. De exemplu, am scos pauza de la «Tache, Ianke şi Cadâr», au rămas două ore de ritm alert, viu. Lumea nu mai are timp să stea să te lăfăi tu acolo, să îi „rupi” cu interpretarea ta.
Despre film
– Într-o noapte când n-aveam somn, am revăzut la televizor filmul «Prin cenuşa imperiului». A fost un rol important în viaţa dumneavoastră.
– Foarte. Dar, văzând filmul, după atâta timp, îmi dau seama că a fost cumplit de greu.
– De ce?
– Am stat pe dealuri, prin ape, prin noroaie, că am avut 20 de locuri de filmare în toată ţara. La festivalul de la Karlovy Vary, unde a fost trimis filmul, eu n-am fost. Eram la Mamaia, pe plajă. Mi-a spus unul la băruleţ, într-o zi: „Bravo, domnule!”. Zic: „Pentru ce?”. Eu fusesem cu o seară înainte la o petrecere, mă gândeam deja ce-oi fi făcut pe acolo. Iar el mi-a spus că am luat premiul de interpretare. I-am spus: „Fugi, nene, de aici, dumneata eşti beat!”. Şi într-o zi mi-a adus unul premiul sub braţ.
Oamenii din juriu au văzut partea actoricească, dar şi efortul. Au văzut intenţia, au văzut un personaj care suna bine, care se zbătea să reziste. Puteam să murim de şase ori la explozia de pe vaporul ăla. Trebuia să sară în aer, a intervenit şi străinătatea, eu eram „Stingător 1”. Am trecut prin multe.
– Din roluri mici faceţi roluri mari.
– Eu nu ţin să joc numai roluri importante. Dacă rolul respectiv are ceva care îmi spune că se poate face bun, îl iau. Altfel, de ce să stau trei ore acolo şi să pierd timpul? Faci puţin şi te duci acasă. Dar sunt şi roluri foarte prost scrise şi, oricât ai vrea să faci ceva să îl schimbi, nu poţi. Noi nu avem scenarii şi asta se vede, aici este prăpădul.
– Dramaturgi avem?
– Este criză şi acolo. Se vede o goană nebună după vulgaritate, după porcăială.
– De ce?
– Nu e de vină decât tot ce se întâmplă în jur.
– E de vină viaţa sau suntem noi?
– Noi suntem de vină şi ne amestecăm în ce ne oferă ea. Nu sunt filosof, dar văd excesul de sexualitate dusă până la scârbă, dorinţa de a arăta urâtul şi murdarul din viaţă, toate aceste lucruri de care sunt pline ziarele. Vine iarna acum şi văd o fată în chiloţei care prezintă vremea. Nu are nici o legătură una cu alta, însă e o boală, nu e rău să vezi o pulpiţă, ceva, dar e prea mult… Festivalul ăsta de acum, de film, a arătat stadiul în care se află filmul românesc: o mizerie cumplită, criză de bani şi regizori.
– Ce aţi văzut acolo?
– Am văzut două filme, în care am jucat, şi m-am dus liniştit să beau ceva. Sunt filme care se fac degeaba. Scopul e să vină lumea, dar lumea s-a săturat de nenorociri şi violenţă.
– Ce sentiment aveţi când v-aţi făcut treaba foarte bine, iar filmul nu merge?
– Dintre filmele făcute în ultima vreme, «Filantropica» mi-a dat bucuria că pot juca ceva care să sune bine şi văd că publicul l-a primit foarte frumos. Sunt alte filme la care faci un efort imens şi nu atrag publicul. Ai sentimentul că cineva îşi bate joc de tine, de munca ta. La film nu-ţi dai seama cum iese în momentul când îl faci. Abia la premieră vezi şi îţi spui: „ce-am făcut noi?”. De la a-ţi face meseria corect până la a face lumea să înnebunească de bucurie e distanţă mare.
– Deci filmul românesc e într-o criză incredibilă.
– Aşa e. Nu vreau să fiu acuzat de nostalgism, dar eu am făcut înainte filme care aveau calitate mai ridicată. Eu nu am mai văzut o poveste de dragoste într-un film românesc. N-am mai văzut un scenariu cu doi tineri care se iubesc. De ce? Cum să fie o poveste banală, e sensul vieţii! Aş vrea şi eu să joc un personaj dintr-ăsta, de ce dracu’ nu se scrie? Îţi vine să nu te mai scoli dimineaţa şi să dai în darul beţiei. Eu nu spun să se parfumeze un scenariu, dar trebuie găsit un echilibru.
Despre relația actorului cu viața
– Nu vă prea place ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi.
– Sunt foarte multe lucruri care nu-mi plac. Am şansa că am meseria asta şi toată energia mea se canalizează spre ce ştiu eu să fac. Dar sunt foarte multe nereguli.
– Cum vă strecuraţi?
– Trebuie să trăiesc şi să nu-mi stric viaţa din cauza prostiei fără limite.
– Vă uitaţi la televizor?
– Mă mai uit. Televiziunea are altă dambla: ori este banală, ori este înfiorător de politizată. Iar politica nu e o politică dintre cele mai bune, ci o ceartă nebună, bezmetică, pentru ca fiecare să pună mâna pe ceva.
Despre politică
– Nu vă place politica?
– Absolut deloc.
– Ce ziceţi de actorii care au intrat în politică?
– Eu cred că actorul nu trebuie să facă politică. Noi suntem un material care trebuie să rămână curat şi să-l îmbrăcăm cu tot ce îţi cere viaţa. Dacă actorul pleacă dimineaţa la sediul de partid, ce mai dă el publicului?
– Ce părere aveţi de Schwarzenegger, care a ieşit guvernator?
– America, de departe! A fost o surpriză, dar s-a întâmplat totuşi în California, unde sunt studiouri, chestii.
– La filme vă uitaţi?
– La televizor.
– Vă plac filmele de acum?
– Cred că e o invazie de violenţă şi nu ştiu la ce ajută. Viaţa umană e mai bogată decât pumni şi şuturi în gură.
Sursa: anonimus.ro