„S-a năpustit asupra noastră tot uraganul de ură al bolșevismului, după afurisita capitulare de la Ialta. Ne-au închis, schingiuit, înfometat, asasinat, au luat țăranilor pământul și tradiția, au dărâmat bisericile, cimitirele, locuințele, au îngrozit și înfometat poporul, au cultivat ateismul, minciuna, corupția, delațiunea, au pervertit și degradat sufletul celor mulți, al oamenilor de cultură și al tineretului, cu urmări incalculabile pentru viața omului și integritatea spiritului.
Ți-am dat, Doamne, eroi, mucenici, martiri, sfinți, pentru harul de a fi fost aleși.
Numai cumpăna de azur a Cerului va arăta dacă suferințele acestei generații sunt pentru ispășirea trădărilor de-a lungul veacurilor și a căpeteniilor ce s-au ridicat în apărarea neamului nostru obidit, ori suferințele acestea sunt încercări pentru alte tăinuite divine planuri.
Nu regretăm orientarea, nici drumul, pentru că nostalgia absolutului și eternității, visul nostru neîmplinit, ne strigă pe toate ulițele și ne cheamă să-l scoatem din cea mai cumplită cădere morală și teroare a istoriei, cum vorbele nu pot a spune – dezlănțuite de sminteala unui posedat – și să-i redăm sănătatea morală, onoarea, granițele, credința și libertățile pierdute, virtuți fără de care nici omul, nici neamul nu-și legitimează existența”.
Virgil Mateiaș
Făgăraș, 13 ianuarie 1989
Virgil Mateiaș (născut în 26 ianuarie 1909 – mutat la Domnul în 2 ianuarie 2005) a fost condamnat la 20 ani detenție grea și confiscarea totală a averii pentru activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare și uneltire contra ordinii sociale, fiind întemnițat între 1948-1955 și între 1958-1964. A mai fost arestat în timpul dictaturii carliste și a stat ascuns în București între 1945 și 1948.
În lumea foștilor deținuți politic era cunoscută rezistența totală a lui Virgil Mateiaș la tentativele repetate de reeducare din Penitenciarul Aiud. Supus unui regim de exterminare, Virgil Mateiaș avea să se adâncească în credință. Dumnezeu și sfinții Lui l-au ajutat să treacă nevătămat sufletește prin aceste cumplite încercări. „În acele condiții, la 6 decembrie, mi-a bătut Moș Nicolae la ușă și a rămas în chip nevăzut cu mine”, avea să scrie mărturisitorul.
Am să evoc în rândurile ce urmează un episod mai puțin cunoscut: eșuarea reeducării diabolice de la Ocnele Mari, prin refuzul statornic al fostului deținut politic Virgil Mateiaș de a o accepta.
În primăvara anului 1951, un grup de studenți reeducați (Gheorghe Ștefănescu, Ion Samson, Liviu Vlădoianu, Constantin Gemeniuc) în urma experimentului Pitești au fost trimiși de către Administrația Penitenciarelor să-i reeduce prin tortură pe cei două mii de deținuți politic de la închisoarea Ocnele Mari. În volumul memorialistic «Anii de groază din România comunistă», Virgil Mateiaș, fost comandant legionar și prefect în anul 1940 și unul dintre liderii rezistenței românești anticomuniste după 23 august 1944, veteran de război decorat cu «Bărbăție și Credință cu spade clas. a III-a» și cu «Coroana României cls. a V-a cu Spade și Panglica de Virtute Militară», descrie acest sinistru episod:
„Mă legau de mâini și de picioate, cu prosopul în gură, deși nu strigam niciodată. Sechestrarea și bătăile au durat 6 luni.
În intervalul dintre bătăi eram pus să stau în picioare cu fața la perete, ceasuri întregi. Cădeam. Mă așezau pe prici cu fața la perete șezând cu picioarele întinse și mâinile pe genunchi, fără a face vreo mișcare într-o parte sau alta, cu privirea în perete. Nu mi se permitea să mă scol, nici să beau apă, nici să mă spăl. Sângele curgea și hainele mi se lipeau de corp. În pozitia aceea trebuia sa stau de la 5 dimineata până la 10 seara, deci 17 ore, când mi se îngăduia să dorm pe priciul acoperit de o pătură roasă și murdară.
Mi se dădea ciorbă cu un polonic redus. Am numărat într-o apă tulbure 18 boabe de arpacaș. Bătăușii aveau mâncăruri special gătite: ciorbă, fripturi, fructe, țigări”.
Refuzul statornic al mărturisitorului Virgil Mateiaș de a accepta demascarea și reeducarea prin tortură și înfometare a dus la eșuarea reeducării diabolice de la Ocnele Mari. În 30 august 1951, torționarii au fost retrași.
La 31 august 1953, lagărul a fost desființat. Deținuții politic au fost mutați la Gherla. Cu excepția unui singur deținut: Virgil Mateiaș. Directorul închisorii, locotenentul Alexandrescu avea să-i spună: „Să văd cum îi șade unei trupe fără genral, și unui general fără trupă”. A rămas în celulă cu șoarecii, șobolanii și cucuvelele. Dar, așa cum spunea, mâna lui Dumnezeu nu l-a părăsit niciodată. Iisus era cu dumnealui, în celulă. La sfârșitul lunii octombrie a anului 1953 avea să fie transferat la închisoarea Făgăraș. Au urmat închisorile Brașov, Codlea, Văcărești. Este eliberat în 14 octombrie 1955. Specialistul în drept internațional este obligat să lucreze ca paznic și tâmplar la Șantierul 504 Construcții Făgăraș.
Este arestat din nou în 12 octombrie 1958. Este închis la Jilava, după care este transferat la Aiud. Avea să fie unul dintre ultimii deținuți politic eliberați din Aiud, în 31 iulie 1964. La plecarea din închisoare, Virgil Mateiaș a adresat un cuvânt camarazilor alături de care era eliberat. Comandantul închisorii Aiud, colonelul Crăciun, l-a rugat să-i scrie discursul pe un petic de sac. Ieșea din închisoare ca un învingător.
După 1964 a lucrat ca merceolog și contabil la I.C.I. Făgăraș și consilier juridic principal la I.A.S. Homorod și Rupea, unde făcea zilnic naveta de la Făgăraș.
După 1989, Virgil Mateiaș își îndeamnă frații de suferință să facă cunoscut patrimoniul spiritual acumulat în închisorile comuniste, în spiritul adevărului, fără adăugiri: „Cele îndurate de noi în această jumătate de veac sunt încărcate de prea multă povară, durere, suferință și seriozitate ca să merite a fi banalizate prin publicitate vulgară și o nedemnă reclamă, adesea cu podoabe păgubitoare… Atât de profunde și de agonice au fost suferințele, încât încerci un sentiment de vinovată vulgaritate divulgându-le. Ele fac parte din patrimoniul nostru spiritual și intrând neîngrijit în intimitatea lui, săvârșești o impietate, o profanare a jertfei. A spune numai adevărul, fără adăugiri, e destul pentru a se cutremura cei care-l vor afla, e destul pentru a clădi… Suferințele unui neam întreg în acest veac satanizat, constituie jertfa tuturora adusă pe altarul lui Dumnezeu, în nădejdea Învierii”.
Noi ne-am născut sub semnul pătimirei
Ca mărul ce-nflorise în brumar,
Voiam s-aducem Cerul mai aproape
Și pe Carpați să-i facem un altar.
I-am dăruit bucate pentru gloată,
În dragoste ne-a pus pelin de mai,
Ne-a mai cerut un stol de călăuze
Pe drumul care duce către Rai.
Am mai păstrat victorii și înfrângeri
Purtate sus, ori în țărână, jos,
Cu pita lor divină și amară
Să crească-un neam înalt și luminos.
De-o coborî și neamurile toate
Veni-vor să se-nchine printre voi,
Aduceți-vă aminte de Golgota
Și-aprindeți lumânare pentru noi.
Virgil Mateiaș
15 mai 1958, Uranus, celula 94 și 4 decembrie 1962, Aiud, izolare
Întoarcerea din închisoare
Tăticule, bine-ai venit,
Vei fi flămând și ostenit!
Tu ne-ai lăsat atât de mici
Când ai plecat, ca doi pitici,
Și iată-ne cât am crescut
Și ce cuminți ne-am mai făcut!
Poftim, tăticule, un măr,
Dar cin-ți-a pus argint în păr
Și unde-ai fost tu până azi
De-i faci măicuții atât necaz?
De câte ori am întrebat,
Măicuța ochii și-a plecat;
De boabe mari de rouă plini
Și curcubeie de lumini.
Ca să tăcem ne-mbrățișa
Și povestea măicuța-așa:
Au fost odată ca-n povești
Doi prunci cu fete îngerești
Și ei iubeau cu drag și dor
Pe mama și tăticul lor.
Și mai spunea povestea cum
Tăticu-a fost pornit la drum,
Cum oameni răi l-au luat în zori
Și l-au purtat prin închisori
Să-și lase legea țării lui
Pe mâinile streinului.
Că altminteri el s-ar fi dus
S-aprindă foc în munte, sus
Și că e slab, flămând și gol
Și moartea-i dă mereu ocol.
Că au trecut de-atunci mulți ani
De când tăticu-i la dușmani…
Și când povestea se sfârșea,
Nu știu de ce, mama plângea,
Apoi ne lua și-ngenunchiam
Și Maicii Sfinte ne rugam,
Strângeam icoana până când
Noi, adormeam cu el în gând.
Tăticule, să nu zici NU,
Cel din povești, nu erai tu?!
16 Septembrie 1949, Ocnele Mari, celula 10
„Drumețule, oprește-te și vezi…”
„Însemnam pe prispa minţii, în fiecare zi, gândul ce mă căuta, apoi, spre a nu fi descoperiţi la percheziţie, îl ascundeam în vers, apoi versul devenea rugăciune”, scrie poetul.
„Ne-am ridicat să punem rânduială/
în ţară, în gândire şi-n cuvânt./
Cum n-am avut hârtie şi cerneală,/
am scris cu sânge-n Cer şi pe pământ.
La căpătâiul veacului ce moare,/
ne scuturăm de temniţi şi noroi,/
Cu lanţuri la mâini şi la picioare,/
purtăm şi azi istoria după noi. /
E tot mai rău şi-i pretutindeni sânge,/
trădările ne muşcă şi ne frâng./
Când cumpăna durerilor s-o frânge,/ î
n semn de rugăciune mi le strâng. /
Aceste mâni de oase şi ţărână,/
nu-s înger, Doamne, ci om şi cu nevoi./
Coboară-n ţara mea o săptămână,
şi-ai să ne laşi să mai grăim şi noi.”
(«Ne-am ridicat», Aprilie 1951, Ocnele Mari, celula 12, izolare).
E mult de-atunci, ostaşii /din garda lui Pilat /au râs când li se spuse /că Tu eşti Împărat. /Ţi-au spus măscări, făcut-au /şi glume de prost gust /când Ţi-au adus cununa /şi haina lui August. /Te-au şi scuipat, şi-n urmă /chiar ei Te-au răstignit, /că la aşa ispravă /iudeii s-au gândit. /Ba unul dintre dânşii /cu suliţa Te-a-mpuns /că se-negrise Cerul, /ca semn că e de-ajuns. /Când totul se sfârşise, /o Mamă mai plângea. /Iudeii-şi dădeau coate /şi garda Te păzea. /A treia zi din piatră /din moarte Te-ai sculat /că garda şi iudeii, /fugind, s-au speriat. /Doamne! În fiecare Vineri /de Paşti, pe înserat, /eu vin să văd vreo rană /dacă s-a vindecat. /Dar când mă uit la Tine, /roşesc şi mă agit /de parc-am fost acolo /şi eu şi am fugit. /Nu cumva rătăceşte, /fugar strămoşul meu /că-n loc să-ţi mângâi rana /încep să tremur eu? /Şi cum îl cheamă, Doamne? /să-l strig de pe la daci, /că Tu nu ţii mânia, /să-l ierţi şi să Te-mpaci! («Vinerea Patimilor», 11 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).
Am fost şi eu cu voi în noaptea asta /şi v-am urat: ”Hristos a îviat!”/v-am însoţit apoi la mama-mare /să-L prăznuim pe Cel ce a-nviat. /Se răsfăţau pe mesele cu flori /belşug pascal şi bunătăţi de soi, /eu n-aş fi vrut să-mi daţi decât un ou, /să mă închin şi să-l ciocnesc cu voi. /Mi-aţi pus un blid frumos de sărbătoare, /dar n-aţi adus nimic din nici un fel, /un trandafir care căta spre mine /îşi picura petalele în el. /Către sfârşit, m-am ridicat cu grijă, /m-am închinat adânc, flămând şi mut, /şi m-am întors la ciorba mea de varză, /dar fericit c-am fost şi v-am văzut. /M-ai sărutat pe frunte-n noaptea asta /şi dorul tău mă-ncearcă iar acum, /îmi scot batista-ceea, Tita dragă, /care mai poart-o urmă de parfum. («Înviere», 13 Aprilie 1958, Min. Interne, celula 35 subsol).
Un crâmpei de soare umblă /prin zăbrele loc să-şi facă, /a împins vreo zece suliţi /în celula mea opacă. /Şi pe firul lor subţire /a lăsat uşor să vină /pentru zilele Învierii /o plăcintă de lumină. /s-a uitat în jur şi-n blidu-mi /şi văzând că-i gol, că nu e, /a vărsat un ou de aur /peste ciorba de fasole. /S-a urcat pe mâni, pe frunte /şi mi-a sărutat frumos /lacrima ce mi-a adus-o /Învierea lui Hristos. /Soare milostiv, ascultă /îţi mai cer un dar, şi-anume /varsă un pic de omenie /peste om şi peste lume! («De Paşti», 13 Aprilie 1963, Aiud zarcă, celula 52).
The post Virgil Mateiaș, un Poet erou după gratii appeared first on Anonimus.
Sursa: anonimus.ro